OPINIA CITITORULUI: O propunere pentru revistele de cultură

În curând, voi marca împlinirea vârstei de 76 de ani. Jumătate din ei, i-am trăit în “Epoca de Aur” și jumătate, în perioada postdecembristă. În ambele perioade istorice menționate, am fost și conducător, dar și executant/subaltern. Prin urmare, experiențele acumulate de-a lungul vremii, îmi permit și opinii despre fiecare. Îmi place să cred că eu am rămas același, indiferent de regimul instalat în România. N-am fost și nu sunt un tip cameleonic. Principiile după care m-am condus au fost validate de timp, iar la cele nevalidate, am renunțat, multe dintre ele fiind conjuncturale.
Nu-i înțeleg pe cei care cu nonșalanță blamează tot ce a fost în perioada dinainte de 1989. Eu cred că este necesară o realistă evaluare a “Epocii de Aur”, punându-i în lumină nu numai minusurile, ci și cele cu care ne putem și azi mândri. Nu-mi place, spre exemplu, fenomenul numit văicăreală. Ne tot plângem că asta sau aia nu-s bune și-n zilele noastre. Mai rar vedem și partea plină a paharului. Este foarte bine că dăm bulină neagră relelor, ilegalităților, dezamăgirilor și neputințelor.
Ce nu-mi place este că dezvăluitorii punctelor slabe din actul de guvernare centrală sau locală nu oferă și posibile soluții de schimbare/remediere/rezolvare. Ce-i de-a dreptul enervant, printre multe altele, este faptul că mulți foști, vin cu soluții/sfaturi după ce s-au invalidat în funcțiile pe care le-au avut.
Nici învățământul n-a fost și nu este scutit de tirul nemulțumirilor/reproșurilor. Și despre el, nu de altfel și despre altele, mulți se dau mari știutori. Da , știu să critice, dar nu vin să spună modalități /căi/metode de ieșire din impasul în care se află și școala noastră de azi. Din păcate, astfel de opinii nu sunt pertinente pentru că aparțin unor oameni care n-au avut și n-au tangență cu sistemul de învățământ românesc. Sunt păreri/opinii despre școala văzută dinafară și nu din interiorul ei, deci în cunoștință de cauză.
Bine-ar fi ca despre școală să vorbească cei care au trecut cu adevărat prin școală, cei pe care școala i-a ajutat să devină un nume în domeniul lor. Glasul acestora l-am putea auzi și însuși dacă numărul mare al revistelor de cultură din România ar avea și o pagină dedicată școlii. După 1989, revistele culturale au proliferat. Nu-i județ unde să nu apară cel puțin una sau două reviste culturale. Dacă ar avea și o pagină dedicată școlii, ele ar putea face cunoscute oamenilor școlii modul în care învățătura îți aduce împlinirea. Afli cum să reușești doar de la cei ce-au reușit. În astfel de pagini, s-ar face cunoscute metodele prin care mulți dascăli au rezultatele așteptate și reușite la olimpiadele școlare. De asemenea, în ea li s-ar da posibilitatea și elevilor să-și spună opinia despre factorii ce duc la nereușita școlară și invers.
Mai mult, în pagina dedicată școlii, revistele ar putea să-i facă pe mulți să citească literatura de azi. Cum ? În special poezia actuală nu este receptată. Într-o revistă culturală s-ar putea da exemple de texte literare actuale și modul în care ele trebuie decriptate/înțelese. S-ar câștiga mulți iubitori de cuvânt scris în manieră beletristică.
Mulți absolvenți de facultate nu reușesc să ia nota cuvenită pentru a se titulariza în învățământ. Ei știu, în general, carte, dar nu știu cum s-o predea. De ce? Pentru că, în facultate, metodica, didactica, psihologia, practica pedagogică au devenit Cenușărese. În multhulita perioadă dinainte de 1989, apărea o revistă foarte apreciată de oamenii școlii: “Revista de pedagogie”.
Pagina pentru care pledez în acest articol ar putea suplini absența acestei reviste prin articole specifice privitoare la arta didactică. Și pentru tinerele talente scriitoricești acest spațiu tipografic lunar le-ar oferi șansa de-a debuta și de-a se face cunoscuți în lumea școlii. S-ar bucura de mare audiență și publicarea unor variante de rezolvare a noilor subiecte propuse pentru Evaluarea Națională a elevilor din clasa a VIII-a. Inclusiv Ministerul Educației ar putea folosi aceste reviste în a-și face cunoscute măsurile/noutățile pe care le promovează. Scurte fragmente din lucrările de gradul I și-ar găsi locul pentru a promova noul în didactică. Studiile de caz s-ar constitui în puncte de atracție pentru cititorii care vor să știe cum gândesc, ce vor elevii, ce-i nemulțumește, de ce școala și-a pierdut din autoritate/prestigiu. Cronicile la lucrările metodice ce apar și-ar găsi aici modul de-a se fi știute și aplicate de oamenii de la catedră.
Inaugurând astfel de pagini, revistele de cultură, numeroase câte sunt azi în România ar avea un dublu succes-ar crește numărul cititorilor în mod semnificativ și ar fi un izvor de măsuri/metode/soluții pentru ca învățământul să-și recapete prestigiul pierdut.
Revistele de cultură ar putea publica articole de metodică eficiente sau alte aspecte ce țin de realizarea unui învățământ cu adevărat performant în pregătirea pentru viață a elevilor.
Totodată, în pagina școlii, revistele de cultură pot organiza sondaje în rândul elevilor, o modalitate directă de a afla cum privesc cei din bănci școala ce li se oferă. A-i neglija pe cei din bănci, este o mare eroare. De aici și numărul mare al elevilor ce abandonează școala. Ei se simt ai nimănui, iar școala în loc să-i sprijine, le oferă doar sfaturi ce nu le folosesc la nimic.
Jdeea de a propune această pagină didactică în revistele de cultură mi-a sugerat-o “România literară”. Această primă publicație de cultură din țară dedică de câtva timp o data pe lună o pagină școlii intitulată “DIDACTICA”. Este inițiativa lui Nicolae Manolescu, directorul publicației, un intelectual ce are în prim-plan și problemele școlii românești. Dânsul nu se rezumă la a sesiza/contoriza minusurile ei, ci vine întotdeauna cu soluții concrete de rezolvare.
Titulara paginii “DIDACTICA” din “România literară” este o profesoară doctor în limba și literature română- ALEXANDRA FLORINA MĂNESCU, autoarea cărții cu titlul “Aproape totul despre Virgil Ierunca”. Credibilitatea scriselor dânsei despre învățământ vine, în primul rând, din faptul că ceea ce ea ne comunică, izvorește din practica pedagogică în care a înregistrat succese notabile. Fire apolinică, dedicată totalmente muncii la catedră și nu numai, profesoara Mănescu abordează în cel mai recent număr al “României literare” din 12 ianuarie 2022, o temă de mare actualitate, respectiv relația dintre clasic și modern în actul didactic.
Titlul studiului este “Digitalizare cu orice preț?” Pentru mine, profesoara ALEXANDRA FLORINA MĂNESCU este un exemplu de tenacitate, de seriozitate în tot ceea ce face, dar și o iubitoare de lucru bine făcut. Ea se încumetă să scrie o monografie a revitei “România literară”, ce va apărea în anul acesta. O muncă de ocnaș intelectual. Dovedește, prin aceasta, că are și vocația începuturilor, adică a născătorilor de nou, de alte fațete ale lumii.
În cel mai recent număr al revistei “România literară”, profesoara de Școală Gimnazială din Târgu Jiu abordează în articolul “Digitalizare cu orice preț?” trei aspecte ale școlii noastre și cred că de pretutindeni: este vorba de opinia elevilor români care au studiat câțiva ani în străinătate, despre școala de acolo; cum văd elevii români școala făcută în altă țară și cea din România; ce tip de școală ar vrea elevii și raportul dintre clasic și modern în lecție. Este, de fapt și ceea ce sugerează și titlul eseului – “Digitalizare cu orice preț?” Totul este o pledoarie în cunoștință de cauză pentru o școală în care să se îmbine clasicul cu modernul. O pledoarie persuasivă pentru acele metode didactice prin care școala își poate realiza obiectivele.
Împărtășesc opinia profesoarei Alexandra Mănescu, potrivit căreia nu trebuie să exagerăm în folosirea digitalizării în actul didactic. Eu cred că a abuza de ea, înseamnă a robotiza actul de predare-învățare, ceea ce-i sinonim cu dezumanizarea lecției.
Dacă marile unități de învățământ preuniversitar s-ar abona la o revistă ce va avea o astfel de pagină, revistele vor avea cu adevărat o piață activă de desfacere, iar școlile un colaborator competent, în măsură să contribuie la renașterea școlii românești de azi.
prof. Octavian Guțu